Ilincuta se cauta
Ilincuta mereu a avut frici nespuse, obiceiuri bolnavicioase. Daca inchide ochii , ele nu dispar. Trebuie sa se caute, pas cu pas.
Ilincutai mereu i-a fost frica de singurate. I se parea ca o gaseste peste tot, ca are sa vina peste ea si nu mai are alt drum. A invatat sa o traiasca in doi, cea mai cumplita perioada a sufletului ei. A pierdut in tot rastimpul asta bucuria de a se imparti . Isi spunea des atunci "pe asta trebuie sa o faci singura!" si o facea, nu avea alta cale.
A ramas asa de atunci.Prost obicei.O macina incet, simtea cum bucati din ea se duceau cu fiecare zi ce trecea.
Incerca , in zadar uneori, sa se mai minta ca nu e asa.Totul pana in momentele alea de lunga si inversunta singurate, cand suspine rasunau in gol si mainile ii tremurau fara vre-un sprijin. Se strangea toata , era un ghem de fire impletite de-a valma .Avea nevoie de clipa aia, apoi cu maneca isi stergea ochii si nasul, deschidea buzele incet si lua o gura de aer.Ea nu mai plange."Niciodata!".
Nu mai plangea, isi adaugase un zambet inghetat.fericire proasta! Fiecare lacrima pe care o pastra , i se adauga pe nervi.Si iar, si iar...Ilincutu nostru o luase razna.Fugea in singuratea ei sa poate sa se mai auda . Ii rasuna din ce in ce mai tare in urechi "nu o sa reusesti niciodata!". Si in nebunia ei, si-a adus si incapatanarea sa nu vada, sa nu auda .
Ilincuta e mai bine acum, inca se mai chinuie. Voia inca sa se ascunda de el cu toate ale ei. Se cauta in fiecare zi, mai ales acum ca a inteles ca nu mai are cum si nici de ce sa se ascunda. Ilincuta chiar are incredere in ea.De acum.
Ilincutai mereu i-a fost frica de singurate. I se parea ca o gaseste peste tot, ca are sa vina peste ea si nu mai are alt drum. A invatat sa o traiasca in doi, cea mai cumplita perioada a sufletului ei. A pierdut in tot rastimpul asta bucuria de a se imparti . Isi spunea des atunci "pe asta trebuie sa o faci singura!" si o facea, nu avea alta cale.
A ramas asa de atunci.Prost obicei.O macina incet, simtea cum bucati din ea se duceau cu fiecare zi ce trecea.
Incerca , in zadar uneori, sa se mai minta ca nu e asa.Totul pana in momentele alea de lunga si inversunta singurate, cand suspine rasunau in gol si mainile ii tremurau fara vre-un sprijin. Se strangea toata , era un ghem de fire impletite de-a valma .Avea nevoie de clipa aia, apoi cu maneca isi stergea ochii si nasul, deschidea buzele incet si lua o gura de aer.Ea nu mai plange."Niciodata!".
Nu mai plangea, isi adaugase un zambet inghetat.fericire proasta! Fiecare lacrima pe care o pastra , i se adauga pe nervi.Si iar, si iar...Ilincutu nostru o luase razna.Fugea in singuratea ei sa poate sa se mai auda . Ii rasuna din ce in ce mai tare in urechi "nu o sa reusesti niciodata!". Si in nebunia ei, si-a adus si incapatanarea sa nu vada, sa nu auda .
Ilincuta e mai bine acum, inca se mai chinuie. Voia inca sa se ascunda de el cu toate ale ei. Se cauta in fiecare zi, mai ales acum ca a inteles ca nu mai are cum si nici de ce sa se ascunda. Ilincuta chiar are incredere in ea.De acum.
Comentarii
Trimiteți un comentariu