Nuante de toamna. Intalnirea

Orasul asta are un farmec aparte zilele astea. Sau poate acum mi-am dat eu sansa sa il descopar.
Sunt strazi pline de viata, de culoare si in acelasi timp de liniste. Am mers apasat pe ele. Perpendicular pe cele cu soare.
Ma intrebam de ce nu aleg sa o iau la dreapta acolo unde soarele razbea cu putere printre blocurile scorojite de timpul ce a trecut oricum.

Si totusi mergeam inainte si cu fiecare strada ce o lasam in urma imi aparea teama ca nu am sa mai gasesc lumina in felul ala. Apoi ajungeam intr-un alt capat de strada, o priveam si pe asta cu admiratie si totusi continuam. Perpendicular.

Apoi am inteles de ce. M-am intalnit cu mine. Suflet de Ioana pe strazi cu toamna.
Si-a inceput ca vijelia a imi spune sa nu mai astept ca doar eu pot sa merg si sa alerg dupa mine si sa tin pasul, sa nu mai las pe umerii altora povara mea si sa merg spre gari. Sa iau trenurile ce mi se ivesc mai des. Sa imi iau emotiile in serios si sa am curaj. Cu tot si toate caci simtamintele mele nu sunt degeaba.
S-a oprit la un moment dat din tot discursul asta arzator, m-a privit cu ochii plini de dragoste si mi-a zis simplu:
- Auzi, dar tu... fata draga, tu ce mai faci? Cum e cu sufletul asta al tau, crezi ca l-ai suparat nitel? Si...ce faci de te tot gandesti si razgandesti atat de mult ?  Nebunia despre care vorbesti, cand o lasi si pe ea sa iasa la iveala? Si... toata intelegerea si explicatiile astea nu te obosesc si pe tine? Zau ca pe mine ma aduc la disperare, cand ai timp sa iti fac cunostinta cu tine?

Ce era asta, ce era valul asta de intrebari si de ce nu ma lasa in pace? Simteam fiecare pas in urma mea si stiam ca singura varianta era sa ma opresc si sa raspund.
- Cu sufletul asta al meu am dat-o la pace, caci mult l-am tinut in razboaie si avea dreptul sa se supere pentru ca multe dintre ele erau inutile. Nebunia de abia am acceptat-o, inca ma mai sperie uneori. Cat despre gandit si razgandit, lasa-ma sa ma gandesc cat vreau, chiar de am dureri de cap! Oricum, nu mai e sfarsit de lume! Intelegerea asta nu stiu ce mai e, o descopar si eu acum la mine... mai povestim despre ea. Stiu eu cu cine vrei sa imi faci cunostinta, insa am nevoie de rabdare si echilibru ca sa pot sa inteleg. Ca sa stiu sa ma bucur. Intr-adevar sa ma bucur.

Si-a plecat. Puff!
 Mirosea tare in urma ei a tufanici proaspete, pe semne ca stia ce ma sensibilizeaza pentru ca astea's florile sufletului meu, miros a viata si a curat, si ca cel mai bine era sa imi apara toamna in cale, toamna asta.
Apoi pasii m-au dus usor catre dreapta, pe o strada unde soarele nu ma orbea si tufanicile erau inflorite. Dupa cativa pasi am observat ca drumul se cotea mai frumos in stanga si am inteles ca daca in continuare aveam in fata soarele ala orbitor nu as fi vazut niciodata ca aveam optiunea sa o iau in alta directie.

Cine stie unde ma duce drumul asta... intr-adevar am sa ma bucur.