Nuante de toamna. Apusul

 Toamna asta am mers spre apusuri.
 Nu mi-am facut carare, nu am cautat cu tot dinadinsul. Doar am fost.
Toamna asta pur si simplu au venit apusurile. Culoarea si caldura.
A inceput cu varful ala. Greutatea rucsacului. Neputinta cu putinta. Mai e mult pana sus. Orgoliu inutil la care ai renuntat pas cu pas. Incredere. Mai e ceva pana sus. Limita. Cand nu mai crezi in tine e important sa creada altcineva. Suflet. Mai e putin pana sus. Impreuna. Am ajuns sus. Incredere Drumul inca e lung caci urmeaza alte poteci si inaltimi mai mari. Curaj. Se merge intr-un singur sens.
Varful asta. Dansul norilor imbatati de ceata. Soarele si Luna erau impreuna acolo. Erau si se bucurau de cele cateva clipe ce le pot petrece impreuna. Cum de sunt eu martora la treaba asta?
Nebunia de culori ce se reflecta in tot corpul, mirarea inimii prin lovituri alerte imbibate in miros de fericire pura, golul stomacului si tremurul picioarelor. O lacrima in colt de ochi mari si verzi. Se spala sufletul.
Avionul. Valsul culorilor. Ce e cu mine de mi se potrivesc orele astea?
La fiecare apus lasi ceva. Si iei altceva. Alta energie, alt zumzet, alta zbatere.
Apusurile insa nu pleaca cu tine de tot, caci insasi prin definitie ele sunt facute pentru a continua ciclul asta de a exista. Si de a fi viu.
Pana la urma tu esti mai mult cu tine dupa un asa eveniment. Primul gand e sa crezi ca esti mai putin, ca niciodata va deveni permanent si ca va ramane bun pierdut. Nu, la departamentul de obiecte pierdute nu s-a predat pana acum niciun apus.
Sa nu va vina miseleasca idee de a le preda vreodata. E o nimicnicie sa iti predai apusurile, sa dai cu subsemnatul ca tu il lasi acolo caci ti-a adus prea mult sau prea putin. Are sa te urmareasca orisicum si are sa vie inapoi.
Paradoxal, chiar suspect de simplu, dar apusul iti aduce confirmarea ca maine va exista rasarit.