Mi-se-rupism clasic

Hai ca asta m-a lovit așa, cred că e de la ploaie cu toate că astazi nu prea am fost nici privitoare lung pe fereastra , nici contemplatoarea picaturii de ploaie. Parcă aș ieși în ploaia asta să mă plimb și atat. :)

Dar pe unii îi afectează, însă nu  cred că are legatură cu starea vremii deci nu mă încumet să fac asocierea. Permanenta modului lor de a actiona îmi arată că ăsta le e obiceiul.

Mai demult, ploaia asta  ar fi fost o scuza buna ca să nu etichetez pe cineva drept purtator de nesimtire  :))

Astazi pentru mine nu mai e nici o scuză, că pană la urmă alegi  cine vrei sa fii .

Așadar, dacă ai o zi proastă nu trebuie să mi-o strici și pe a mea, dacă ai o frustrare mai veche nu trebuie să mi-o dai și  mie. Oamenii își bagă uneori picioarele în viața noastră, în sentimentele noastre și se asteptă ca noi să intrăm cu bratele deschise in ale lor.

Pai cam cum credeti  voi ca asta e posibil? Conform cărei teorii  v-ați pus voi pe frunte eticheta " dătător de sictir cu polonicu" și noi ceilalți trebuie să acționam conform ?

E un lucru simplu. Fiecare avem limitele nostre, la fel și frustrarile noastre. Fiecare are o teama de ceva și nu ne place să ne lăsam descoperiți.Fiecare are nevoie de alți oameni langa el. Problema e de asumare. Am auzit atat de des cuvantul ăsta. Asuma-ți cine ești, asuma-ți ceea ce vrei și ceea ce faci și cu cine faci. Asuma-ți ceea ce scoți pe gură!

Există un exemplu  simplu despre cum acțiunile de felul ăsta lasă urme. 

Tu bați cuie într-o ușa. Dupa o vreme ,cand s-au strans mai multe îti dai seama ca nu ai făcut bine și le scoți . Ghici ce?! Găurile raman acolo! Degeaba le acoperi tu, se va vedea urma lor.

Și acum alegi ( aici ține strict de alegerea ta) : ori  ai bătut cateva cuie  și asta e, știi că ai făcut-o și întelegi să nu mai bați, ori tu ba bați cuiul, ba îl scoți, ba îl pui la loc cu încă două noi pe langă.  

Mai e varianta simplă și mai costisitoare să  schimbi ușa aia! Problema e că s-ar putea să faci la fel și cu urmatoarea . Dar e problema ta, nu a fostei uși.

Cam așa stă treaba și cu jumatațile de masură, cu stai asa că nu e așa, dute-vino, azi e roz și
 maine nu-i  .

Eu știu  ca firea mea  mă îndeamnă la o atitudine din asta paguboasa de Maica Tereza, întelegătoarea și găsitoarea de scuze celor mai nefericiți de soarta.  Sunt perfect conștientă că parcă uneori mi-o cer  

" hai, baga-ți picioarele". Mă tratez încă. Recent am primit primul diagnostic : prea mult bun simț. Cauza : parintii mei. Da' pe cuvantul meu că dacă  îți bagi picioarele alea  pana-n suflet ți le rup.

Am întalnit însa atitudinea puternic dezvoltată  " ca asa am eu chef"  sau " ca nu  am eu chef"  ce inițial m-a dat peste cap. Ca să încercam o definiție este acel mi-se-rupism clasic,  ce se naște din cheful sau lipsa de chef a sictiritului, în care el e miez pentru întreaga planetă, în care acidul din Fanta s-a inventat la cererea lui.

Pai ce ar face daca dă de el un om care nu își cunoaște propria masură, care poate e în căutare de el?El se caută bine, e pe drumul cel bun, dar dă de așa specie și se dă cu capul de gard. Pentru că tu nu stii cine ești nu lași nici pe altul să se afle.

Deci dragă mi-se-rupist cred că e simplu să întelegi că respectul pornește din cele mai simple forme de relaționare și că oamenii au sentimente.