Nuante de toamna. Lumi paralele

Cred ca intr-o lume paralela as fi fost mai...intr-o lume paralela as fi urmat. M-as fi urmat.

Realitate asta se intalneste la mijlocul dintre  realitati. Si aici devine relativ. Asta pentru ca totul se reduce la nivel personal. Poate sa fie filosofie curata, nu pentru asta sunt aici. E mai simplu de atat, ce bine ca suntem.

Acum suntem. Si acum suntem, dar altii. Orice te atinge acum e un pas. Constient sau inconstient. Constient ca te muta, ca poate sa iti schimbe pentru o secunda, un minut sau o vreme directia,  sau sa ti-o schimbe total. Inconstient ca orice se intampla, lucreaza in noi. Intr-un fel sau altul.

Totusi, ne agatam cu toata puterea de orice pare ca aduce stabilitate. Pare uneori ca e mai presus de puterea noastra de a fi rationali. E un fel de forta inexplicabila ce iti aduce toata simtamintele in zona maxima de confort si le securizeaza. Punct fix si fals. Si apoi incetam sa ne mai intrebam. Stim totul. Stiu si imi e suficient. Eu cred astazi ca extremele sunt final, final de orice. De suflet. De minte. De emotie.

In alte lumi paralele nu stiu ce directii am urmat sau daca am fost mai docila, mai liniara sau poate mai aspra si razvratita, mai asumata sau mai curajoasa.
 Ceva din toate lumile astea sunt astazi si acum in mine, caci nimic nu este doar ceea ce se vede. Sau ce se stie. Zbaterile astea nu vin asa de niciunde, sunt permanenta a existentei mele. In fel si chip. Uneori da, imi alearga gandurile astea inainte ca eu sa inteleg ce se intampla, si ma prind din urma la un timp distanta. Si apoi se intampla atatea si trec prin mine si abia mai apoi inteleg cum unele au ramas mai mult sau mai putin. Sau de tot. Nu trec toate caci unele sunt prea adanci. Au aparut cand nu aveau loc si pe nesimtite au facut ce au vrut ele. Nu am stiut sa ma apar. Sau nu am vrut.

 Nuantele. Ale mele si ale lumii asteia. Ale mele in lumea asta. Ale mele si ale altor suflete.
Cred ca totusi nu am sa astept lumi paralele.