Ilincuta s-a decis sa dispara.


Mi-a spus asta mai demult, nu stiu daca v-a spus si voua.Sincer nu prea mai avea ce cauta pe aici, i-am zis de mult sa plece, era greu sa te intelegi cu ea.
Ilincuta era taree speriata si fricoasa. M-a ajutat mult, mi-a  dat si curaj uneori...insa pentru ea nu facea nimic. S-a trezit brusc, la sfarsit de iarna, dupa o noapte de lacrimi si frustrare si dupa o dimineata in care s-a vazut singura. A zis ca pleaca...sa se plimbe, sa se gaseasca...ca o nebuna , cum facea ea. Dupa ce si altii ce hotarasera sa plece.
M- a sunat dupa ceva timp, mi-a zis ca i s-a intamplat ceva... s-a plimbat ametita, nestiind incotro sa o apuce si cu o dorinta din ce in ce mai mare sa dispara, caci simtea ca nu isi mai are locul.
M-am vazut cu ea prea putin, avea mainile reci si cateva lacrimi inghetate pe obraji. M-a atins si mi-a lasat ceva din ea.  Si apoi m-a rugat sa mergem impreuna , ca mai are cateva sa-mi spuna...am plans cu ea.In sfarsit intelegeam si ne-am putut ajutat. Apoi cand  mi-am sters lacrimile si am simtit cum colturile gurii mi se ridica spre a-i zambi, ea nu mai era.
Ciudat sentiment, nu mi-a parut rau. Am simtit cum ma asez si cum mereu am sa am o parte din ea, acea zbatere de inima ce a fost Ilincuta.


Comentarii

Postări populare